de ce cred eu că merită să protestăm toți

foto: Laura Mureșan ~ lauramuresan.com

Vorbind cu câțiva studenți, ne-participanți la proteste, mi s-a creat impresia că – pentru ei – protestul nu prea are sens sau nu îi privește.

Iată de ce le-aș spune, fără intenții de ultra-evanghelist, totuși de ce are defapt foarte mult sens și motivele mele pentru care cred că acesta privește pe toată lumea, toate generațiile, profesiile.

N-am să mai intru în detaliile proiectului sau protestului chiar, doar motivația mea personală.
Iată un fel de crez pornit de la și amestecat cu un citat:

Împreună putem să ne informăm, să cuprindem mai multe perspective, să ne dăm seama că lumea nu e formată din “niște ziduri și noi suntem acolo doar să trăim – să încercăm să nu ne izbim de ele, să mergem la școală, luăm un job, facem o familie, plătim taxele, vedem lumea și ne distrăm – noi putem să avem un afect asupa lumii, să o schimbăm, să o influențăm – pentru că sunt unele chestii chiar nasoale în lumea asta care chiar au nevoie de îmbunătățiri” (citat tradus în mare).

Lumea e în stradă pentru că e conștientă că astfel de realitate: în care conducerea reprezintă binele și voia poporul, valorie morale și culturale ale acestuia, în care poporul are ceva de spus – poate să spună într-un glas NU; realitatea aceastei posibilități (foarte firească de altfel) este pusă în pericol (sau poate n-a existat niciodată și ne dăm seama că defapt nu mai putem ignora asta).

Suntem în stradă pentru că știm că defapt nu vrem ca deciziile ce ne afectează direct să fie luate împotriva acelor valori – susținute de elita intelectuală de asemenea (Academia Română) și exprimate din nou și din nou, și impotriva voinței noastre comune manifestată din nou și din nou.

Ne-protestând, sau acceptând acea lege, acceptând un târg din care avem mai mult de pierdut din punct de vedere al valorificării resurselor, acceptând hazardul folosirii cianurii (și nu sunt foarte încântat nici de ‘fracking’), acceptând otravă și pustiu în loc de munți (de aceea lumea scandează “vrem natură, nu cianură”), acceptând pierderea minelor romane (deoarece s-a manifestat scepticismul asupra prezervării acestora), dar mai ales acceptând ca așa ceva să fie permis să se repete și altă dată fără ca măcar atunci să mă pot răzgândi – fără să pot să zic ceva, permițând ca o companie (nici măcar statul – de aceea lumea scandează “nu corporația face legislația”) să gonească oamenii din case “pentru interes național” … ne-manifestarea dezacordului implică acceptarea pasivă și permite acțiunea și desăvârșirea acestora. Implică resemnarea și acceptarea că viața e defapt formată din niște ziduri în care noi suntem obligați să trăim – încercând să nu ne izbim în ele și lăsând pe alții să ia decizii care ne afectează – nu doar fără să zicem nimic ci chiar fără să mai avem dreptul să zicem ceva (de aceea lumea scandează că “nu suntem o nație de sclavi”).

Într-adevăr, niște bani în plus ne-ar prinde bine, cui nu, însă cred că ne pasă totuși ce dăm în schimb, și e mult, e prea mult, și nu doar pentru prea puțin în schimb, dar nu merită dat ce dăm și nu merită pierdut ce pierdem – nici un preț, de aceea lumea cântă “lăsați aurul în munți – le șade bine așa”. Prefer această comuniune om natură în loc la stricarea naturii prin extirpare – otrăvirea ei și a oamenilor, scoaterea lor din casă și permisia ca acesta să se repete – în schimb la o pâine mai ieftină, o pâine amară posibil otrăvită. Nu, mulțumesc.

foto: Laura Mureșan ~ lauramuresan.com

Have something to say? Please contact me via contact(at)adrianradic.com